singurul zgomot era al pașilor
oameni căzuți la întâmplare
în același pasaj
traversau de pe un trotuar pe celălalt
mici mici
ca niște coifuri din ziare
sau reclame la comunicarea perfectă

nu știam de ce se învârt în jurul fântânii
cuprinși de frisoane
aliniați unul în spatele altuia
un șir fără sens - îmi spuneam - un șir
care se îngroapă în asfalt

cum să își dea mâna
cum să își vorbească dacă
din stern li se aud încontinuu
voci sugrumate?

nu îmi pasă oricum nu cred în ei
merg mai departe

în scuar o pisică zgârie un copil
o înșfac îi fixez privirea
mă stăpânesc să nu îi scot ghearele
una câte una

ea știe
îmi lasă fire de păr le strâng le ard
cât numesc în gând toți trecătorii