Anii trec, se duc prin „stații”
Ca un tren accelerat,
Și ai mei se scurg, n-au rații,
Doar de chinuri și.... Oftat.

În trenul vieții mele
Nu mai mergem amândoi,
Spre gara cu patru stele,
Margarete cu cinci foi.

Când el s-a oprit în gară,
La peronul părăsit
Aș fi vrut din nou s-apară
Dorul... Care m-a iubit,

C-o batistă albă-n mână,
Fluturând a bucurii,
Un zâmbet de voie bună,
Dar... Văd numai nostalgii.

Apoi.... Șuieră și pleacă....
Lacrimile-mi pe obraz
Se preling, aș vrea să-mi treacă
Din vagonul de necaz.

Se oprește la o haltă
Totul îmi pare pustiu,
Văd o turlă mai înaltă,
Unde sunt? Nici nu mai știu....

Du-mă tu locomotivă
Cu-ale tale roți de fier,
Dacă poți? Fă-mi și-o colivă
Ca s-o dau pomană-n cer.

Să nu te oprești din drumul
Care-i lat și-atât... De lung,
Doar în stația cu pomul
Ce-am sădit. La el s-ajung.

Să cobor cu „Crucea-n spate”,
Ci-o port singur.... De nevoi,
Doamne?! Aș vrea, de se poate,
Să-ntorci timpul înapoi.

Să mai fiu ce-am fost odată...
Un luceafăr strălucit,
Să trăiesc ca altădată,
Să iubesc, să... fie iubit...

Am ajuns și vin la tine,
Toate le las.... Oare cui??!!
Trenul nu mai are șine,
Sunt pribeag, al.... Nimănui....

Corneliu 23.10.2008