ferestrele mele bat spre nord

*

în anticameră lumea așteaptă cu nerăbdare
de-o vreme
înghesuită precum sînii în corset

Piaget le-a explicat
cum m-am împotmolit la teoria cognitivă
în faza a patra
mîinile lor se agită în gesturi mute
picioarele tropăie
vociferări neinteligibile se rostogolesc
dintr-o parte într-alta
nimeni nu mai ascultă pe nimeni
cineva țipă fără ecou
(ceva în legătură cu o peliculă ruptă)
timpanele refuză decibelii
greșelile irecuperabile transpiră
una cîte una
prin pereții subțiri
căutînd un pretext
un exit
foșnetul lor scurmă adînc
haotic
fără să dea de fund
fără să dea de nimeni

‘E zgomot…forfota asta îmi va trezi prezentul!’

invitate, cortinele din catifea cad
anticamera se golește
pe jos rămîne sufletul
călcat în picioare
cu ochii stinși și gîtul uscat

*

la nord lichenii cresc nestingheritiți