Pe stânci stau eu singur;
Când focul arde roșu
Turnul este înalt, munți înunecați;
Toate vietățile acum sunt moarte.
Soarele poate străluci în apusene ținuturi,
Unde floarea și copacul în Primăvară
se deschide, înflorește;
Și vesele cinteze cântă în valea clară
Dar aici stau singur și cuget
despre zile când iarba era verde
pământul maroniu, cănd eram tânăr:
Ele ar mai putea exista.
Dar sunt făcute trecut, pentru totdeauna pierdute,
iar aici Umbrele zac
adâncite în inima ostenită,
Speranța și Lumina zilei pier.
Dar încă stau și mă gândesc la tine;
Te văd în depărtare
Umblând drumuri
Într-o zi strălucitoare cu vânt.
Era frumoasă atunci cănd puteam fugi
să-ți răspund chemării tale,
să-ți aud glasul sau să-ți ating mâna;
Dar acum noapte v-a cădea.
Dincolo de Lume încă stau,
Fără să știu unde ești!
O Stăpâne dragă, ai să-mi auzi tu oare
Vocea înainte să murim?
Fiindcă au pierit toți, pentru totdeauna pierduți,
Înmormântat aici stau
adânc sub umbre căzând
Unde Speranța și Lumina zilei pier.
O Stăpâne, ai să-mi auzi tu vocea mea
Și să-mi raspunzi înainte să murim cu toții?

(Original de J.R.R. Tolkien din volumul 9 din Istoria Pământului de Mijloc)