Ploaia cade oblic peste noi
Vântul iarăși a tristețe sună
Parcă-și rupe ultima lui strună
În frunzișul veșted din zăvoi

Urmele de pași rămân intacte
Un pământ jilav plin de striații
Parcă suntem singuri vinovații
Clar-obscurul pe cât de compact, e

Ploaie deasă și măruntă
Peste sufletele noasre devastate
Mergând alături parcă două state
În tăcere pururi se confruntă;

Ne strivesc atâtea amintiri
Cărora suntem prizonieri
Aceiași, deși alții, parcă ieri
Ce frumoși eram și tineri miri!

Cu câtă greutate se adună
Gândurile de același soi
Ploaia cade oblic peste noi
Vântul iarăși a tristețe sună...

10 septembrie 2001

publicată în Locuiesc într-o lacrimă suspendată, 2005