te văd împachetând hainele vechi

fiecare zvâcnire a umerilor îmi întoarce capul spre alt colț din cealaltă cameră nu se aude niciun sunet nu pot atinge obiectele necunoscute nu pot recunoaște chipul din spatele zidului

femeia înaltă din fotoliu nu sunt eu spătarul e rupt nu știu cine s-a așezat ultimul simt că a murit brutal

femeia îmi face semn să trec mă întind pe mozaicul alb ca pe o lespede ea dispare când spatele meu se prelungește desparte lucrurile ei de lucrurile mele

nu știu ce ating atunci când adorm toate obiectele lucesc obositor trec mâinile încet printre ele în mijlocul încăperilor e gol aici mă așez hrănesc femeia pe moarte

mă vezi murind în fotoliul tău