Din Colivia poleită cu-n greu strat de amar,
Mi-a fost foarte ușor, s-adun într-un pahar
O mică, neglijabilă, infimă, picătură
În care să-mi revărs și-acea puțină ură ;

Și nu doresc, ca din greșeală omenească,
Altcineva, fără să vrea, să se-otrăvească ;
Acolo e și viața mea… și pot s-o jur
E doar veninul, adunat, neașezat, dar pur !…

De-aș fi servit cu câte-un strop pe fiecare
Ar fi-nțeles, cât de mult Plumb a picurat
De s-a depus, încet, încet, pân’ mi-a pătat
Și ultima Alee, de dornică eliberare…

Oricine-ar fi, tot s-ar opri și s-ar codi
Să-mi descâlcească, umbrita și adânca-mi
Întristare, zăgăzuită de-atâta remușcare,
Sădită-n sufletu-mi, topit deja de înfierare !…

Speranța zămislirii unei zile de mai bine
E ca un fum, creat de focul ars în mine
De fapt, un clocot sadic, ce-ncontinuu frige
Fără de milă, inima-mi ce-ncet, ușor, se stinge !…

De exprimat regrete, este cam târziu
Deja, în al meu trup, e-o mare de pustiu…
Neiertător, fierbinte, topit și transformat
În mii de așchii, mici sulițe de aruncat

În victima a unui bănuit, mare păcat
Acela, că s-ar fi născut, și-apoi uitat
Să fie binecuvântat, nu de un oarecare zeu
Ci de însăși Eterna Milă, a lui Dumnezeu !

Vaslui, 25. Mai.2005