Ne spuneau că poate. Poate.
Că poate.
Ne spuneau. În urmă se lăsa tăcerea
și noi nu colecționam nimic din orchestra
de praf.
Nicio tobă cu margini galbene,

sau măcar o trompețică cu gâtul fol.
Ne spuneam că ei nu vor apăsa clapele,
nu tonul, nu ei,

sau măcar dirijoarea strânsă dintre lungile
scări care se prăvăleau în spoturi.
Înapoi, înapoi, le simțeam privirile saice,
aritmice, demonice

încet, în podul operei. Încet.

Ne spuneau că poate. Că poate, că dincolo
de poate de poate, de saice armistiții,
saice arcușe merg până la capăt.