se bat în miliarde de frunţi
dimineţi pentru tine
şi pe foi albe imense unse cu aracet
se lipesc oameni în mişcare.
castanii care nu îmbătrânesc
niciodată rămân treji în visul lor
înfloriţi
cu petalele decupate în semne
chinezeşti ce indică nordul
şi e atât de puţin zgomot
încât ai spune că afară
nu se petrece nimic.

sunt borcane de şerbet imense
din care tot felul de inşi
şi maşini curg pe străzi
iar tu trebuie
să-i asculţi
să-ţi faci loc din coate
şi să fii atentă:

lângă zidurile incerte
imuabile şi deparazitate de răceală
să mergi cu inima deschisă filmând
traficul matinal, păsările
carenţa de siluete a băncilor,
scorburile fiecărui copac
în care seara geme câte puţin
retrăgându-se

să te miri
atât cât trebuie să te miri
şi să nu încerci să salvezi
pe nimeni în afară de tine.
din "garduri vii" rămâi doar
cu "vii". şi nu-ţi spune mai mult
de stâlpi vii, pasaje vii, blocuri vii
şosele vii
şi nici să nu întrebi pe cineva
ceva. cuvintele vin toate
dintr-un vânt care spulberă contururi.

sperie-te numai
şi aleargă
undeva în trecutul tău de copil
şi fă-mi de acolo cu mâna.
eu o să mă apropii
de tine
atât cât poate sta de aproape
o pastila din calciu efervescent
de o cană cu apă. apoi
o să ne ascundem în spatele
ferestrei pe care ploaia se prelinge.

vom urmări la nesfârşit
stropii, înceţoşând sticla
fragmentând lucrurile de afară
în bucăţi şi culori diferite
şi amestecându-le în cu totul
altceva.