Pudoarea albastră a chipurilor din fereastră,
Ce privesc insistent-nemișcate dintr-o parte,
Te deranjează pudic și elegant,
Ca un gând ascuns, ca un vis fulgurant.

Deși mâna dreaptă scapă un sân, stânga aproape acoperă,
Fără să se vadă cum cotul descoperă, sprijinirea
Pe piatra din care îmi rostuiesc în ființă nefirea
Și coapsa ondulată căzândă în spate.

Nordul pare a fi din piatră zidit cu linii drepte.
Coloane înfipte între cer și pământ: unghiuri moarte…
Iar Sudul se fierbe în albul de nor și se umflă ușor
Deși, pare că nu are decât chipuri curioase la întâmplare.

La Est soarele sau luna este mușcată
De vârcolacii ascunși în luciul de cer sau de apă,
Iar la Vest pământul în verde rodește
Și tremură ca o mână ce caută desperecheatele degete…

Pete de culoare albe din albastru șterse-n visare,
Par stelele nopții apunând după ultima zare…