țin minte, jupuiam ceva în pădure. Trăgeam de zăpadă
cu ambele mîini ca de o blană a nimănui.
mănușile noastre, mînecile, nasturii la piept
se năclăiau promițător de seu. Un seu mult mai alb și mai
delicat decît zăpada. A, ne mai ajuta și vîntul. Vîntul sufla
și sufla, și mîna troienele-n suluri de seuri spre marginile
pădurii, creîndu-ne cît mai mult spațiu pentru jupuire,

mai ales că printre mîinile și picioarele noastre
începea să apară o masă de carne proaspătă,
aburindă,
cam vreo zece-douj’-de metri pătrați de șold
sau, poate, de spate sau de grumaz...

țin minte, jupuiam ceva într-o pădure...