se făcea că eram un simplu bărbier - bolborosește călărețul fără cap
lăsîndu-și calul să pască -
dădeam și eu așa cu briciul pe cîte-un chip uman
într-o casă, departe în cîmp. Treceau pe la mine
țărani, pîndari, pușcăriași, dovleci cu lumînări înăuntru, duhovnici,
dar mai ales țăranii aveau o mare satisfacție să se întoarcă
seara acasă proaspăt bărbieriți, parfumați,
fără nici un firicel de păr în urechi și în nas. Anume lor
le plăcea să se vadă în oglinda înaltă acoperiți cu alb de lințoliu,
la suprafață rămînîndu-le doar tărtăcuța. Și ce mulțumiți erau
că numai capul lor se vedea în oglindă, nu și al meu,
mie văzîndu-mi doar mîinile și lama briciului care le
înnobila beregata. Capul lor împreună cu mîinile mele
îi făceau uneori să creadă că se bărbieresc ei singuri cu mîinile lor.

într-o seară dădui să sting lumina și să închid, să mai scap dracului
de spumă, de buze răsucite pe-o parte, pe alta, de obraji rași la sînge,
de teama de-a nu decapita vreun neg, să-mi iau calul
și să mai trec în galop prin satele din împrejurimi
înspăimîntînd lumea proastă,
cînd deodată s-a rostogolit de peste prag la picioarele mele
un cap nebărbierit, cu pletele-n ochi ca vai de capul lui,
având însă gîtul perfect cicatrizat.
- Bărbierește-mă! mi-a poruncit.

o, nici o problemă! L-am ridicat, l-am dus la oglindă,
i-am înfășurat în pînză albă puținul gît ce îl avea,
l-am săpunit, l-am briciuit, l-am și pieptănat,
l-am făcut frumos și l-am lăsat așa acolo, în casa din cîmp,
unde n-am mai revenit niciodată, că eu, cum să-ți spun?
m-am împăcat cu soarta. La urma urmelor
ce fel de călăreț aș mai fi eu dacă aș avea cap?
ai mai avea tu oare plăcerea să mă asculți acum atît de înduioșat
culcîndu-ți capul pe umărul meu?