Se-afundă orașul În smoala lugubră
De-a nopții culoare,când teama se naște,
Se-ascund și dorințele acolo în umbră,
In vis ... in prezent doar moartea le paște.
În negru se-mbracă degrabă copacii
Ca palide ființe - decor pe o scenă,
În iarba înaltă-adormiră gândacii,
Cu roua sclipind si fiindu-le pernă.
Și zboara fantasme - aburi urcând
Căci ploaia tot cade în trupuri lichide,
A pașilor urme pe-asfalt lunecând
Dispar în neant, devin insipide...
Și-o pasăre-n noapte își cântă durerea,
Cu glasu-i strident de ființă pierduta;
E ultimu-i suflu, o-nghite tăcerea
Și gandul o face pe loc nevăzută.
Pe marginea străzii păzindu-și coroana,
De-a vântului gemete reci, necurmate,
Bătrânul castan își mângâie rana
Căci visele-i zac pe-asfalt răsfirate...
Ce pete de galben , și palide frunze
Acoperă totul, nuanța-o deschide,
Adâncuri de negru - lumini nepătrunse,
Căci luna paloarea pe boltă și-o vinde.
Ascultă cum șade un nor lângă stele,
Privește înapoi departe sunt toate
Se duc și secundele, pleacă și ele,
Când ceasul le cheamă in-a morții cetate.
Și ochii-mi coboară de somn și durere
Aș vrea să-i închid, să vină iar îngeri,
În vise să zbor cu ei printre stele,
Dar nu mai am vise, de-atâtea înfrangeri;
Sunt lupte pierdute în noptiile lungi,
Cu demoni, strigoi, în vagi simțăminte
De teamă, uitare - nu poți să-i alungi;
Căci nu mai e nimeni să- ți spună cuvinte.
Sunt numai pereții pictați de-ntuneric,
Și suflul din piept ce-mi zice: Sunt viu...
Și șoaptele spuse de vântul isteric,
Trăiesc și respir, dar nici nu mai știu.