Ma pierd in ghemuri impletite de ganduri si frisoane mentale…Caut prin labirinturi o vedere candva pierduta cu cer senin si zambet autentic...Vreau sa schimb diapozitivele caci in fata ochilor, imi apar doar faramituri de adevar intr-un labirint de minciuni, cate o tenta de albastru obosit, inecat intr-un ocean cenusiu, o intentie nevinovata intr-un lac de interese, o strangere de mana fara constrageri si contracte prenuptiale, acea sarutare parinteasca care ar trebui sa formeze armura de otel care sa ne apere de amestecul de cruditati lumesc…Probabil din cauza subtierii stratului de ozon, si-a pierdut din puteri…Si uite asa, unii din noi ajung sa fie ei componente de salata…La cate saraturi am servit, cred ca as fi nedigerabila…
Reteta de supravietuire: o lingura de otet, cateva scransniri din dinti, inghitituri in sec cat incape, putin paprika si una-doua...sute de atingeri tandre ale crestetului cu peretele...in speranta ca acest lucru va afecta memoria local...si cu timpul o va iradia...
Ambitia este singura mea arma impotriva acestui proces de a deveni mic dejunul cuiva...Si speranta desigur ca, cu putina munca si mult suflet, ajungi departe...Da stiu,sunt inca mult pentru naiva pentru planeta asta…Sau poate lumea are prea mult gust de grapefruit …Dar visez cu infatuare, la sudoarea unei decade de munca cu care o sa-mi permit sami cumpar zahar in scopuri de indulcire serioasa...
Deocamdata pofta buna sau...coacere placuta!