peste întinsul îngreunat de vise
al stepei sufletului meu,
se plimbă, pribeag de dor,
iapa tăcerii, încetișor
pășește și ciugulește
urmele pașilor tăi...
lăsați de cu seară în fața
mea, pe prispa mea
sub horboda de flori....

peste întinsul îngreunat de jale
al stepei inimii mele
se lasă asfințitul unui nor...
ce nu mai este dor
ci numai umbra zdrențuită
a gândului curat
născut din inima pârjolită
de-amor....fără de nici un gând
lăsat să se stingă ....
în valurile rebele ale
uitării cernite de neputință....

peste întinsul îngreunat de moarte
al stepei sufletului meu
se-apleacă doliul, uitat de veacuri
într-un colț de timp
la o margine crăpată de durere
și de prea multă încredere....

nu mai vreau să trăiesc în mine
cu mine de mână vreau să mă destram
în uitare și nepăsare, sau poate....
voi descoperi că la capătul drumului e o răscruce
cu multe, multe cărări ce nu duc nicăieri
și unde nu e nimenea să mă aștepte....
să mă ostoiască.... să mă iubească....