Nu încap în televizoare,
nu-mi găsesc locul în nici o privire,
îmi contorsionez frica
și mă eliberez prin gaura cheii,
asemeni animalelor sălbatice,
scăpate din cuști,
trăgând după mine spațiul elastic.
Zidurile m-așteaptă, căscându-și tăcerea,
să le despic, ca pe-o pânză subțire de apă,
mâinile țipă, extinse cu corpuri străine,
lăsând spațiul să năvălească
pe străzi și prin oameni.
Alerg, mă împing printre gâturile alungite,
picioarele mi se descos
și rămân uitate în urmă,
viteza mă face neclară,
mă amestec cu alte celule,
le respir, le gust, le fărâmițez,
până la capăt.