timpului…
nu-i tremură niciodată mâinile
își plimbă încet bisturiul pe fețele noastre
ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa
numai mie îmi tremură mâinile
când încerc să mă rad
îmi zic mereu, astăzi trebuie să fiu mai frumos
poate mă întâlnesc cu sublimul
mă îmbrac cu același costum de haine
pe care îl port de-o viață, cuvântul meu
merg pe stradă râzând
poate că mă voi pierde în această forfotă
și timpul mă va scăpa din privire
însă oamenii se întorc la casele lor
rămân singur în fața destinului
mâinile-mi tremură iubire
supraviețuiesc jocului în care lumea se-ascunde
după fiecare apus, mâinile-mi tremură
închinăciune către tine
cel care m-a învățat să trăiesc după regula
că totul se reduce la unul și același costum de haine
în care mă nasc, în care trăiesc, în care mor