Scoica de cristal



O mână strânge cu variabilă forță,
cealaltă apucă, rotește.
Se desprinde o coajă subțire ca solzul de pește,
crescând în spirală domoală cu dantelă de zimți colorați.
Dacă lemnul e moale din fire și-ascultă
juponul din cloche-uri rigide
se înfoaie cochet și e scurtă
durerea ajungerii la miezul lucios;
dacă lemnu-i potrivnic și gestul nervos
sau stă poticnit în oțelul ce pare suav,
se fărâmă în zdrențe răzlețe, timide,
zăbovindu-l pe ucenicul zugrav.

Astfel ajunge și omul la lumina-i de slavă:
lepădând ca pe-o haină străină
materia, negrul și stăruința-n zăbavă,
cum răsare de sub ghilotina ascuțitorii creioanelor de colorat
miezul bun pentru pielea filei pregătite de desenat.

O lume-învelește cu grijă stânjenul vremii.
O alta îl despică și-l taie în cercuri cu raze fecunde
cioplind roți de moară atente sub care
strecoară la măcinat mame uitate de prunci,
bărbați istoviți, fetele crude.
Să se despartă mijlocul bun dintre tecile văzute, știute.

Vino să plângem fiorul acestor domnițe cu gene prelungi,
ce-și taie din carne veșmântul să poată vădi cineva curcubeul...
Vino să vorbim despre mama, ce singură își culege hameiul
de pe câmpul cu lacrimi curbate, amare...
Ce vin vom clătina în pahare
când din lumină va rămâne doar coaja
ca un galben acrilic uscat, scorojit, întins pe asfaltul anost?
Vom avea timp de poveste
și pentru „ce-ar fi să fi fost” ?

Veacul își cântă sieși în surle și gonește
grăbit să cresteze-n aheliu,
inima lumii,-n precesie,
așteaptă înfrigurată să urle la luna despuiată, puhavă,
înduioșător de bolnavă, - aproape de pensie - ,
dansând vals pe un cer ca o gresie,
unde sorii s-au alungit și au curs
neștiuți acum miliarde de ani, când pulberi ce astăzi
se-aburcă-n celule, rizomi, mitocondrii, micelii,
nu erau știute cu nume cum e necuprinsul Isus
prezent în slovele ce se subțiază sfioase
să încapă-n vecernii,
omul se înfruptă din apă, din aer, din glod și din măr,
înghite pogoane de semne celeste,
iar inima lui, ca nisipul rostogolit între talazuri
de sidefuri încremenite în creste,
caută un lăcaș pentru rană.
Când lumina va frânge potopul de haos
și va întinde curatele mreje,
între ochiuri, petrecute cu jumătate de trup,
scoici de cristal se vor frânge cu trosnet,
ca spinarea de iepure în gură de lup,
și vor ivi în horbota albă,
vor arăta în cuvenită splendoare,
perla unică a inimii lumii aceste care tocmai a fost.
Deocamdată bate sfielnic, și uneori doare.