Lumina se stinge pe-argintul de stele
Albastrul renaște în visele mele
Mă sting ca un soare ce vrea să trăiască
Trăiesc doar ca lumea să nu mă urască
Mă-nalț în văzduhuri, mă pierd printre nori
Mă legăn în vânturi și caut comori
Mă pierd printre vise ce sunt nevisate
Renasc printre vorbe ce nu sunt uitate
Mereu rătăcind, tind spre absolut
Dar nici nu mai știu pe unde-am trecut
Mă-nvârt în neștire în cercuri pictate
Născute din haos, în lacrimi scăldate
Trăiesc printre oameni și-asemene lor
Îmi duc existenta de biet muritor
Deși am suflare, credintă și viată
Eu tot rătăcesc prin ploaie și ceată
..........................................
Dar noaptea se lasă și iarăși răsare
Din gânduri adânci, adâncă-ntrebare
Ridic sfios privirea spre cerul infinit
Să caut adevărul la Cel de toți slăvit
De ale mele gânduri la El ajung răzlete
Ca Tată ce imi este, va ști să mă învețe
Dau glas ca ruga mea spre ceruri să pornească
Și-aud cum gura-mi strâmbă începe să vorbească
Întinde-mi Tu o mână, salvează-mă de-aici,
Dintre atâtea lucruri ce-mi par atât de mici!
Căci pentru Tine Doamne aș merge și pe apă
Și nu aș ști de frică nici când pământul crapă!
Þie îți e supus orice are suflare,
Fie-ți milă de mine, dă-mi binecuvantare!
Prin slove am trăit, sorbind cuvântul lor
Și totuși am rămas umil neștiutor.
Deși am căutat răspuns în orice carte,
Încă nu am aflat “de moartea are moarte?”