Poate ar mai fi fost
multe
de spus dar mi-a plăcut ideea
de a pune punct.

Măcar o dată să plec deși nu era cazul.
Să-ntorc spatele, să trântesc ușa
(de prea multe ori
am închis-o cu grijă).
Să plec fără a privi în urmă.

Sunt nerăbdătoare să văd
ce-mi rezervă viața.
(Ne pare rău, nu se mai fac rezervări!)

Poate îl întâlnesc pe cel
care cu o singură mână
îmi deschide sufletul și citește
o poveste de dragoste.

Poate vii, alergând, în urma mea,
mă prinzi în brațe și-mi șoptești:
tu ești.
Și-atunci văd.

Poate de fapt sunt sătulă de mine
care caută început în fiecare sfârșit de minut.
Care înțelege sărut în fiecare țuguiere a buzelor,
care vrea mai mult, mereu mai mult.
Care intră pe fereastră de ai închis ușa.

Deschide cerul și aerisește. Poate așa
mă regăsesc, mă recompun,
mă redescopăr
și te iubesc din nou.
Mai trainic.