pășesc în ape indigo până la mijloc
fiecare trecere din mine în adânc
e ca o descântare
uit să ascult vocea pământului
ea devine binecuvântarea
din fiecare cerc fosforescent
lăsat de lună între apus și răsărit

acum nu mă mai tem de palmele
cu linii întrerupte
în care destinul mă așteaptă
să-i redau nuanțele
în atingeri punctiforme
din ce în ce mai vii

mă las purtată de cercul neputinței
ca după orice naștere
pentru ca mâine să pot merge
vertical
atingând cu inima
o pasăre a Domnului