Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristețea
Când părăsită sta de vorbă cu sine însăși tinerețea,
Și mișcătoarea lor cupolă deasupra-și clătina verdeața,
Părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viața;
Iar câteodată crengi uscate păreau cădelnițând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare și azi tristețea mea mi-o port.
În după-amiezi de primăvară subt umbra lor răcoritoare,
Pândeam speranța cum se joacă în jucăuși bănuți de soare,
Și mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet și s-o strâng,
Să port în mine-un strop de soare când va fi iarăși ca să plâng.

Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,
În urma ta pe-aceeași stradă am rătăcit de-atâtea ori;
Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
Un clopot mișcător de linii, de armonie și parfum.
Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunți,
Am rătăcit atâta vreme pe urma pașilor mărunți,
Și-n noaptea asta șoptitoare de primăvară și de lună,
Când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună,
Eu umblu părăsit și singur subt măști de aștri ce scânteie,
Pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee.