Ar fi fost un loc unde ni se umezeau ochii
și un timp în care ne aminteam, poate era la sfârșitul anului,
nu mai știu ce lume se termina și nici n-aș ști
câți au venit să le dau.
Cred că era lângă biserica pe lângă care treceam zilnic,
unul se așezase pe o piatră, aproape plângea, vântul
ca fratele rău până și cânii
din cartoane clătina,
oameni fără adăpost fără o haină
ca lumea pe ei,
porumbeii zburau, ca niște bile
se ciocneau visele de asfaltul murdar-
poate era de Anul Nou
nu mai știu ce lume-ncepea.
Puțin mi se umeziseră genele,
treceam pe lângă biserică, mă închinam:
ajută-le, Doamne, la toți!
Priveam spre cer fulgii de zăpadă mă orbeau,
aș fi dat ca să mi se încălzească mâinile
și ultimii mei bani.

~
Scriu despre încălzirea mâinilor pentru că două ore
m-a udat ploaia într-o după-amiază de decembrie
gândindu-mă unde am să mă duc,
pentru că tot atât m-am târât pe străzile unui oraș
învelind o pungă
ca pe o soră mai mică.
Am sărbătorit într-un fel o prietenie
la care nu ar fi putut veni nimeni,
am așteptat așa noaptea
să cadă peste mine
ca peste un morman de gunoi.
În brațele mele o bucată de folie
s-a strâmbat ca o fetiță.
Căreia nu i-a mai fost nici teamă,
nici frig.