poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-11 | | Înscris în bibliotecă de Vasile Munteanu
Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură. Singur nu știu cum și unde m-am îmbolnăvit. Mă frâng. Parcă galopează vântul Șuierând prin stepa sură, Parcă-n creier alcoolul Fierbe ca-n septemvre-un crâng. Ca o pasăre din aripi, Capul din urechi vibrează. El picioarele trudite Să-și mai poarte n-are cum. Un om negru, Un om negru, Un om negru Vine și pe pat s-așează. Un om negru Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum. Un om negru Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă Și ca peste-un mort călugăr, Mormăindu-mi din abis, Îmi citește viața unui zurbagiu, De patimi roasă, Împlântând în suflet groaza Și umplându-l de plictis. Un om negru, Negru, negru! "Hei, ascultă-mă, ascultă - Mormăie mișcându-și gheara - În această carte-s multe planuri mari Și mari idei. Acest om trăit-a-n țara Care-o stăpâneau scârbavnici, Prefăcuți și mari mișei. Þara ceea, în decemvre, E drăcește de frumoasă sub zăpezile de spumă, Viscolele țes fuioare De pe caierele moi. Acest om a fost odată aventurier, Nu glumă, De cea mai aleasă viță Și de cel mai falnic soi. A fost fercheș, Pe deasupra și poet, c-o înnăscută, Deși nu prea mare forță, Care nu plăcea oricui. Pe-o femeie oarecare, Peste patruzeci trecută, O numea fetiță scumpă Și spunea că-i dragă lui. Fericirea - spunea dânsul - E în dibăcia mâinii și în agerimea minții. Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericți. Nu-i nimic Că-n traiul nostru biciuirea suferinței Ne aduce gânduri false Și ne lasă istoviți. Când te bântuie tristețea, Când pierzi toate, Când te doare, Când te-nșfacă gerul vieții, Sub furtuni, sub ani, sub vânt, - Să zâmbești cu nepăsare E cea mai înaltă artă Dintre câte-s pe pământ." "Omule, omule negru! Nu vei cuteza aceasta, Doar în valuri, Ca scafandru nu ți-e rostul să te-njugi, Mi-e indiferentă viața unui biet poet ce umblă după chefuri și scandaluri. Te poftesc oricui, nu mie, S-o citești și să-l îndrugi." Omul negru se încruntă și se uită fix la mine. În vomitături albastre ochii lui s-au înecat. Parc-ar vrea fățiș să-mi spuie Că-s tâlhar fără rușine, Că pe cineva câinește l-am căznit Și l-am prădat. ... Sunt bolnav de tot, prieteni, Sunt bolnav peste măsură. Singur nu știu cum și unde m-am îmbolnăvit. Mă frâng. Parcă galopează vântul Șuierând prin stepa sură, Parcă-n creier alcoolul Fierbe ca-n septemvre-un crâng... Noaptea e geroasă. Doarme Liniștea răscrucii goale. Singur stau la geam. Pe nimeni Nu aștept. MI-e gândul stâns. A acoperit tot șesul varul nisipos și moale. Niște călăreți - copacii - În grădina mea s-au strâns. Undeva, cobind, bocește cucuvaia, Ca un scheaun. Iscă tropot de copite Sumbrii călăreți de lemn. Iată iarăși Omul negru S-a ivit, S-a pus pe scaun, Dând jobenul către ceafă, Desfăcându-și haina, demn. "Hei, ascultă-mă, ascultă! - Mârâie, privindu-mi fața care parcă-nțepenește Și plecându-se asupra-mi tot mai rău, Mai fioros, - Până astăzi niciodată n-am văzut așa prostește Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos. Ah! Să presupunem însă c-am greși! Afară-i lună. Ce mai vrea și luna asta Toropită-n bălți cerești? Poate c-o îmbie tainic "Ea" Cu coapsa groasă, Brună, Printre lirice miazme De iubire să-i citești. Ah! Mi-s foarte dragi poeții! Șleahtă de caraghioși. Eu îmi amintesc povestea cunoscută și banală Cum unei studente, Pline pe obraz de coși, Din mers O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală, Îi vorbește prins de vervă Tocmai despre univers. Nu mai știu, Nu mai țin minte, Într-un sat, poate-n Kaluga, Poate undeva-n Reazan, Trăia un copil cuminte, Cu păr galben, Ochi albaștri, În familia lui simplă și săracă De țărani. Și-a crescut, Acum e vârstnic Și poet - chiar de elită. De-o puetere nu prea mare, Dar de-un nesecat tumult. Pe-o femeie oarecare, Peste patruzeci pornită, O numea fetiță scumpă Și-o iubea nespus de mult." "Omule, omule negru! Ești un oaspăt de ocară. Faima ta de când e lumea Se lățește peste tot." Sunt turbat, M-a prins furia - Și bastonul sare, zboară, Cu nebună-nverșunare Îl izbește drept în bot. Luna a murit. La geamuri Zorile-s albastre, line. Ah, tu, nuoapte crudă, Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăți? Cu jobenu-n cap pe scaun Șed Și nimeni nu-i cu mine. Singur sunt, bolnav... Și-oglinda Zace spartă în bucăți. (traducere: George Lesnea) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate