NUNTÃ (I)

Ai buzele pline de cetiră
Și sângele plin de voce.
Atunci de ce zici că preferi seninul?
Glasul spart de o viață speră
Luna să apună, Soare să invoce,
Lumina de sus ce aduce
Veninul.

Mi-ai vorbit o viață întreagă
Cum a murit oamenii ce neagă.
Mi-ai tot spus
Prin cîntecul tău apus
Că nu ți-am văzut umbra cea neagră.
Atunci m-ai lovit cu privirea:
„Cunoaște-mă!”

sufletul tău de ceramică
plînge aproape în fiecare minut.
Nu spui la nimeni că ți-e frică
De cineva c-ar fi văzut
Sufletul tău când a căzut.
Era în ochiul tău drept, de lut.

Unghiile tale uscate
Zgârie în zadar amintirea.
Privirile în veci n-or fi mișcate,
Căci nu îți va deschide iubirea
Nici un gropar.
29 sept. 1996