Iubitul meu mă crede stâncă,
două_mii_cinci_sute_cinci_metri_înălțime,
de când s-au înmulțit zăpezile
și floarea albă de camelie a uitat să mai înghețe.

Floarea albă de camelie s-a uitat după un nor și era numai pământ...
Iubitul meu e colivia pe care am neglijat-o în timpul zilei.
Am uitat să îi acopăr ochii.
Am cântat împreună vechi romanțe
de pe vremea când eram și nu eram născuți,
eram doar ploi sau poate sori
sau poate meteoriți întunecați de toate cioburile din somn.

La fereastră-i desenat chipul meu,
două puncte, un surâs... mă așteaptă.
Iubitul meu se crede stăpânul din castelul secret,
castel pe care l-am dinamitat din întâmplare,
l-am surpris când flacăra singurătații îi dădea târcoale
(îi aducea de băut un vin mai întunecat decât întunericul
întunericul care pândește cea mai neînsemnată mișcare,
cel mai fin zâmbet, cele mai terne cuvinte...)

Iubitul meu se crede un castel bântuit de străzi;
oprește la semafoare, acordă prioritate...
un castel cu geamuri înalte,
la balcon beculețe colorate în ajun de crăciun.
Merge fără oprire pe timp de zi, de noapte,
furtună, zăpadă, vreme frumoasă sau nu;
uneori se mai întâmplă să se piardă prin orașe,
să rătăcească pe alei ori să adoarmă la volanul propriului castel.
Atunci eu mă trezesc șoptindu-i la ureche:
taci naibii din gură cu floarea asta albă care nu îngheață niciodată,
cu ochii, romanțele și castelul tău mergător
și piedestalul de pe care îmi tremură atât de tare picioarele
până nu amețesc definitiv
și
...