Nu, nu poate fi,
posibilul l-am explorat,
l-am calculat,
am îndepărtat răul
ca pe o sticlă murdară
ce se spăla într-un sînge
prea curat pentru un azi atît de imens,
atît de tragic în măreția lui,
atît de imposibil de oprit
tocmai acum, cînd ploi roșii
umezesc zăpada și o fac
aproape de Crăciun
dumnezeiesc de sfîntă,
nu, nu poate fi astfel,
o viață dispersată
nu poate fi înlocuită
cu flori de obuze sau scurtcircuite
de-a valma peste mulțimi
dislocate, topite,
înainte de speranța
învierii cenușilor,
înainte de ofilirea florilor
din coroanele pregătite pentru niște morți
fără identitate, ca orice morți
pregătiți pentru un somn
mult prea depărtat de noi,
de cei ce trăim prin ei
și respirăm un aer tot mai strîmt
într-un ciclu închis într-o atmosferă
ca o carapace de monstru peste orașul capitulat,
nu poate fi altfel,
pentru că nu trebuie să uiți diminețile
trecînd cu picioarele desculțe prin iarnă
ca și cum ai simți mîngîierea caldă a verii
prin fulgii răstigniți peste umbre de flăcări...
ce linișe s-a lăsat peste timp,
te trezești bînd dintr-un ciob de oglindă
propria imagine
din care izbuncnesc
cascade de flori de lacrimi,
în care îngheață mesaje morse de-a valma,
și nu mai știi
dacă mai poți depăși
tinerețea și maturitatea părinților,
nu știi, ca mort, dacă mai poți
atît de ușor ca-n copilărie
să evadezi din memoria lor,
din amintirile lor, care
nu te lasă să pleci în neant,
tragi durerea lor după tine
ca pe un lanț al vieții
ce-ți fac moartea mai grea decît
infernul lui Dante,
nu, nu poate fi altfel, nu poate fi.