Cu o prăjină mare,
Þăranul gâște de vânzare
Mâna la târg.
Și drept să zic:
În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâștele, și omenirea plânge.)
Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum;
Iar gâștele altfel aceasta judeca
Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,
Așa striga:
— A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâștelor ce crudă prigonire!
Privește, un țăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!
Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare,
Pentru așa a lor prea vrednică urmare.
— Și voi tot cu aceasta vreți
A lumii slavă să aveți?
Au zis acel drumeț.
— Strămoșii noștri...
— Știu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume?
— Nimica, însă noi...
— Că numai de fripture voi
Sunteți și bune.
Lăsați dar pe strămoși în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.
Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâștele să nu se-ntarte.