Te-aștept să vii, frumoaso, în decembre,
Când zilele sunt scurte și ninsoarea
Ne țese o maramă peste frunte,
Cum țărmul dantelează magic marea

Și fulgii cad în visul argintiu
Ș aburii îți împresoară chipul.
Cum ai dori tu, cum ai vrea să fiu
Logodnă irizând pur infinitul?

Eu sunt îmbrățișarea neînțeleasă,
Tu ești înfiorarea nerostită,
De ce nu spulberi azi nehotărârea?
De ce-n lumini nu spargi o rea ursită?!

Nu mi-ar fi ochii-nlăcrimați cu tine,
N-aș respira în ore insomnii.
Ar exista un fel de a fi bine
Și cu secunda m-aș reîntregi.

Să ne-nțeleagă cerul plin de stele,
Stihiile și-abisul să se-nchine.
Din numele silabelor rebele,
O noua chintesență să se-mbine.


Doar aburii să-ți împresoare chipul,
Să cadă fulgii-n visul argintiu,
Logodnică născută din ninsoare
Ca rugăciunea-n gândul străveziu!