Nimeni nu mă poate asigura că gelozia este vindecabilă. Te privesc în ochi și meditez la faptul că vizitarea unui îndrăgostit este o mitzva, chiar dacă va trebui să mă vizitezi singură, ca unic suflet pereche. Însă înainte de a face asta, va trebui să meditezi la ceea ce este gelozia. O îngustare a gîndurilor și a aerului, de parcă ar trebui să supraviețuiești în cămăruța de la Păltiniș, de unde nu mai există scăpare decît sub o piatră verticală. Se mai deschide câte o fereastră, de sus, și el, trupul geloziei, privește repede înăuntru, îți zîmbește distrat, închide fereastra, și dispare. În vreme ce el se preumblă în voie, tu ești închisă în sinea ta și nu poți să mergi nicăieri, și de aici se naște gelozia; străzile ce-ai fi putut să le străbați de mână cu el, nu au fost umblate. Astfel, sunt multe căi neferite, tu nu ai fost pe acolo, calea este deschisă și fiecare poate să-și permită orice. Cineva dedat drumurilor multe este ca și născut pentru a provoca gelozia. Cum să fie posibil să te afli pretutindeni, la orice tresărire, la orice pas fără să pari un trepăduș, de fapt un cățeluș amărît care nu vrea decât să fie împreună cu stăpânul lui? O femeie însă, nu poate fi câinele unui bărbat. Dacă acceptă asta cât de puțin, nu va mai fi ea însăși, și oricum nu mai poate fi ajutată. Există nefericiți care se claustrează. Ei își claustrează însă și mai mult femeile. Păstrată în perspectiva căsătoriei, ea are în fața ei un drum, văzut ca o ieșire din labirint, ce va prinde odată și-odată viață. Aerul își are pervazurile lui, cuvinte risipite prind conturul bărbatului, cel cu care va trece, îmbrățișându-se, pervazul ferestrei, spre lumea așa cum o vede ea, spre aer.
Îi este ei de folos că iubește mai mulți bărbați deodată, fragmentându-și iubirea? Nu, fiindcă iubirea, dac-ar fi vorba de așa ceva, este întotdeauna mare, nedivizată, întreagă. Oamenii pe care îi iubește îi sunt indiferenți, nu există cu adevărat pentru ea și pot fi oricât de mulți, sau iubește umplându-se de oamenii la care ține, iubindu-și în ei sinele, dar fiecare dintre aceștia este un om întreg, și dacă fiecare merită iubit pentru ceea ce este, lucru acesta o amărăște de moarte pe îndrăgostită, împărtășirea sentimentelor folosindu-i numai pentru a-i răpi celuilalt orice gravitate a simțirii. În ambele cazuri rămîi singură, doar pentru tine însăți, te privești în ochi și adori fierbinte un zeu pe care nu-l vei atinge niciodată, ceilalți, rămașii, nefiind decât prilejuri tandre de gelozie.
Poate te-ajută însă să iubești altfel. Eros, Filia, Agape, sfânta treime a dragostei. Fără a decide asupra vieții și a morții, fără teama pentru celălalt, pentru fiecare oră ce poate pune în pericol o existență, responsabil.
Dacă nu ar exista moarte, gelozia ar fi suportabilă. Fiindcă ai ști că omul ce ți se sustrage se află undeva și-l vei mai întâlni odată, că poate se va reîntoarce la tine în fugă . Ce iubire este atât de puțină încăt să nu se gîndească la moarte, încât să nu încerce să o înfrângă ? Cine iubește cu adevărat se atașează până și de aparența formelor iubite. Până și de o șoaptă care cheamă vântul.
De aceea, te rog, vizitează-mă singură, ca unic suflet pereche. Ochii îmi ard, și nu mai reușesc să vadă viitorul. Îndărătul tristeții se pregătește întotdeauna câte ceva și nu te ajută cu nimic să-ți spui asta.