din nimicul șoaptelor în vânt ale zeilor
ai plămădit chip de ne-lutul cel plin de dorință
pruncul nezămislit de vreo minte ce încă
nu și-a valorificat pe la vreun colț fertilitatea

nu mi-a stat niciodată în fire
să cântăresc vreo iluzie rămasă de-a pururi speranță
eu fătul unei neiubiri neplânse-ntre ziduri
de cetate neconstruită cândva de vreun înger
căzut în dizgrație

mă adun vis al unei vieți nicicând începute
și râd printre colții cameleonici de șarpe
încă vă simt alergându-mi paralitici spre-o ultimă coastă
nu mai fugiți nu mai rânjiți în zadar a prădare
ce-aveți să-mi dați nu e numai
decât numai o moarte