Nici Luna, cred, că n-a durut
atât de rău, când s-a rupt de Pământ,
cum m-a durut ruptura ta de mine,
încă mai sufăr și sunt trist, de-atunci,
și mă întreb unde te-ascunzi,
căci nici să te zăresc, nu se mai poate,
privesc în jur, atent, în fiecare zi,
doar, doar o să te întâlnesc,
sau să găsesc vreo urmă, lăsată de tine,
însă zadarnic, căci nu este chip,
măcar prezența să ți-o simt,
de parcă Dumnezeu, cu dinadins,
te ține-ascunsă, așa încât
să fii de negăsit,
și să-mi rămâi doar muză
în restul timpului, pe care-l mai am de trăit,
atunci mă-nchid în mine
și mă cobor cât mai adânc
în amintire, ca să te aflu,
așa precum erai demult,
când am țesut alături
povestea de iubire,
cu toate că mă doare și mai rău,
fiindcă sufăr și în locul tău
simțindu-te, de parcă-i fi,
de când mă știu, parte din mine,
și-oricât de mult te-ai depărta,
eu tot am să te caut,
până când te voi afla
și nici măcar moartea nu mă va opri,
fiindcă știu că dincolo tot noi vom fi