acele momente când mă caut într-o umbră
lumina reflectoarelor cade oblic
sufocându-mi fața
nu-mi amintesc rolul nici măcar o replică
ultimul spectator se ridică să plece convins
că are de-a face cu o idioată

sunt singură
joc perfect / dar
sala e goală
ploile ezitării s-au mutat pe altă scenă
despre care poate voi citi în cronici oficiale

mă uit în sus un turbion de curenți deviază
privirea încărcată de suspans și de praf
o las să cadă pe scaunul de pluș/ e cald încă
n-a trecut mult de când omul s-a enervat părăsind locul
îl înțeleg

acum liniștea sălii mă trage-n jos
pe sub podele curge tandrețea ca un sânge tras în fiole
pentru muribunzii de mâine
o simt prin talpa pantofilor

de ce teatrul îmi este când un ghimpe înfipt în timpan
când un amplificator improvizat să mi-aud bâlbele
și de ce-aș avea nevoie de aplauze
că nu-mi toarnă ele cafeaua în ceașcă
nu-mi udă florile după nopți albe
și gri
și de nicio culoare