există o perioadă despre care nu știu exact ce dată poartă,
în care un bărbat își lua copiii de mână dimineața
și mergea cu ei într-un parc unde leagănele aveau lanțuri adevărate, buturugi adevărate, bănci adevărate,
și unde copilăria se consuma integral,
firesc,
fără urme sau resturi,
pe ritmul câte unui du-mă acasâ mâi tramvai
sau cu creionul
pe hârtie - în celelalte zile,
parcul era traversat de lume îmbrăcată frumos
cu pantofi curați și convingeri clare
de felul acelora care se exprimă
dârz
într-o zi cu meci de etapă.

așa era,
așa se făcea.

există și o perioadă de care mi-am dat seama întâmplător,
într-o bucătărie de open space,
lângă un bidon de 25 de litri cu apă Cumpăna,
în timp ce îmi umpleam cana cu nes,
când l-am văzut pe tânărul tati,
(un tată contemporan),
trăindu-și du-mă acasă mâi tramvaie
în fața unui dreptunghi de înaltă tehnologie.
din care respira un copil de doi ani,
cât timp o bonă filipineză face de șase,
raționalizându-le din spirit de autoconservare
intimitatea

așa se face,
asta e!