E-o iarnă imposibil de uitat,
Prin vene îmi curge primăvara,
E-o liniște albă și ger uscat,
Tu vii și-mi cânți la ușă cu chitara.

În ochii tăi se oglindește cerul
Și eu mă pierd în tot albastrul lor,
Deschid fereastra-n casă intră gerul,
Tu cânți mereu un cântec plin de dor.

E atâta alb, că ochii-mi obosesc,
Prea multă iarnă, prea multe troiene,
De-atâta iarnă, pomii se albesc
Și tu îmi spui: iubito, nu te teme!

Dar eu mă tem de viscole, de ger,
Mă tem c-ai să mă uiți din întâmplare
Și n-o să pot să mai trăiesc crezând
Câ alte buze simți cu ale tale.

E-o iarnă imposibil de uitat,
Te strâng în brațe și te chem în pat.