Trenul care mă poartă către tine,
Are culoarea zilei care vine,
El merge iute către infinit,
De-atâta drum, mi-e gândul obosit.

Tu mă aștepți să mă întorc acasă?
Ai pus lalele-n vaza de pe masă?
În visul meu mereu e primăvară
Și trenul mai oprește-n câte o gară.

ÃŽn trenu-acesta oamenii-s culori
Și-o lacrimă mai cade uneori,
Se spun povești, se leagă amiciții,
Se nasc tăceri ascunse-n propoziții.

Prin geamuri fug orașe, dealuri gri
Și timpu-n loc pare a se opri,
O mamă-și strânge pruncul lângă ea
Și un bătrân vorbește cu o stea.

Și trenul merge-n ritm de dor și vis,
Pe șine lungi, spre lumi de paradis,
Iar fiecare suflet călător,
Poartă-n bagaj fărâma unui dor.

Privesc pe geam la luna ce tresare
Și mă gândesc: și tu o privești, oare?
Aceeași rază blândă ne unește
Și iată că distanța tot descrește.

O să te strâng în brațe în curând
Și-o să-mi astâmpăr dorul cel flămând.