Cât de frumos miroși...a piatră scăpărată
Care adună-n muchie scânteia adormită
Și o răsfiră-n mine aspră, ademenită
De-a sufletului taină, în viață întrupată.

Plutesc în jurul tău vocale cântătoare,
Consoane care vor cuvinte să devină,
Cuvinte care vor concerte să ne țină
Cu poezii cântate în rime răpitoare.

Zâmbești...și lumea brusc se-ntinde
Doar între ochii noștri, fără să mai clipească,
Lumina ei începe ușor să strălucească
Iar inima mea bate năvalnic, se aprinde!

Nici nu mai știu ce sunt...spirit sau vreo ființă...
În zbuciumul extatic mă simt ca focul dulce
Care străbate lemnul făcându-l să se culce
Pe jarul ce îi poartă-n scântei a sa voință...