camera-i pustie crescută din carne
peștera unde ecoul nu se poate disipa
neavând altă ieșire decât autodevorarea.

ai întrebat vreodată cum se anulează aerul?

simplu: deschide-ți albumul cu treburi neterminate
vei simți imediat cum ești absorbit între pagini
dimensiunea regretelor se juxtapune celei a neputinței
până când ambele se omogenizează în dimensiunea unilaterală a renegării.
spațiul lor e mai îngust decât l-ai putea concepe ca existență într-un timp presat de limite.

îți tragi pereții peste tine precum dimineața plapuma pe jumătate de față
și doar mirosul rece al singurătății te trezește la realitate
simți greutatea lor
simți cum griul te face imponderabil în gânduri.

nu poți dezveli pereții decât făcându-te perete
în teorie poți chiar să treci prin ei
pentru că sunt făcuți 99% din același material ca tine: spațiu gol.

aerul se comprimă
îți apasă coastele craniul ochii până când devii lumina care nu poate emana viață.
fiecare atom din tine începe să pulseze în reflecție cu tencuiala
fiecare gând se scurge se îngroașă se coagulează în tâmple.
intri în fisurile pereților
te contopești cu ei.

albumul devine prăpastia perfectă stării latente
paginile te strivesc
ambițiile nerealizate te devorează
amintirile nu mai sunt ale tale
sunt ale camerei.

respiri aerul dens
impregnat de propriile temeri
camera sătulă de tine
te elimină pe sub piele prin celule prin gânduri
în spațiul dintre atomii tăi.

claustrofobia e carne os sânge aer și tencuială
ești simultan absorbant și absorbit
privești și ca pedeapsă ești privit
totul te presează și totul te eliberează.

iar când camera devine definitiv tu
când nu mai există diferență între perete și piele
când tencuiala pulsează în ritmul inimii tale
albumul se închide singur ușor
pagina ta devine imaculată transformându-te în spațiul gol
prin care altcineva va trebui să treacă.