,,Cățelușa și berbecul” de Virginia Stanciu

O cățelușă apărută,
Vrea să-i știe toți de frică.
Latră întruna zi și noapte,
Dă dureri de cap la toate.
Păsările din ogradă,
Care nu mai vor s-o vadă,
Stau mai mult sus, pe grătare,
Și se uită la mâncare.
Cățelușa vrea să fie
Șefa-n gospodărie.
N-o suportă nici curcanul,
Fuge și el dolofanul,
Gâsca, găina și curca
Se salvează doar cu fuga.
Nici cocoșul nu mai vrea
S-audă cum latră ea!
I-a știrbit din aroganță,
Nu poate să-i facă față.
Rața-i cea mai afectată,
Lovită in picior deodată.
Că a luat-o întâi de coadă
Și-a fugit cu ea în ogradă.
Nu mai poate sărăcuța
Să mai meargă ca băbuța.
Și tot n-a lăsat-o în pace,
Nici când a văzut că zace.
A jumulit-o de vie,
Numai rață să nu fie.
Neavând ce să-i mai facă,
A lăsat-o abandonată.
Și, cum a rămas în curte,
Doar berbecul să mai umble,
El întruna se gândea:
– Ce mai vrea și asta?
Nu vede cât e de mică?
Eu mă mir că nu-i e frică!
Crede că sunt rața care
Nu mai merge pe picioare?
Cățelușa nu se lasă,
Chiar de coadă îl înhață.
El, uitându-se mirat,
Picioarele a ridicat
Și-a lovit-o cu putere,
De-a crezut că pe loc piere.
Întors cu fața deodată,
Cu ea-n coarne se tot joacă.
– N-o s-o las să se ridice,
Chiar de schelălăie, își zice.
A luat-o de piciorul din față
Și-a aruncat-o lângă rață,
Care își mai revenise
Și-a văzut-o că venise.
Așa că a început și ea
Cu ciocul în cap să-i dea.
Au venit apoi în grabă
Păsările ca s-o vadă,
Că erau tot nemâncate,
Zile-ntregi rău alergate.
Berbecul, privind spre ea,
I-a spus: „Javră, piei din fața mea!
Ce ție știi că nu-ți place,
Nici altuia nu-i mai face.”