,,Cățelușa și Berbecul" de Virginia Stanciu
O cățelușe mică
Vrea s-o știe toți de frică
Latră întruna zi şi noapte
Dă dureri de cap la toate.
Păsările din ogradă,
Care nu mai vor s-o vadă,
Stau mai mult sus, pe grătare
Și se uită la mâncare.
Cățelușa vrea să fie,
Șefa în gospodărie
N-o suportă nici curcanul,
Fuge ÅŸi el dolofanul,
Gâsca, găina şi curca
Se salvează doar cu fuga.
Nici cocoÅŸul nu mai vrea
Să audă cum latră ea!
I-a știrbit din aroganță,
Nu poate să-i facă față!
Rața-i cea mai afectată
C-a lovit-o rău, deodată,
C-a luat-o întâi de coadă
Și-a fugit cu ea în ogradă!
Nu mai poate sărăcuța,
Să mai meargă ca băbuţa
Şi tot n-a lasat-o în pace,
Nici când a văzut că zace!
A jumulit-o de vie
Numai rață să nu fie.
Neavând ce să-i mai facă
A lăsat-o abandonată
Și cum a rămas în curte,
Doar berbecul ca să umble,
El întruna se gândea:
- Ce mai vrea ÅŸi asta?
Nu vede cât e de mică?
Eu mă mir că nu-i e frică!
Crede că sunt rața care
Nu mai merge pe picioare?!
Cățelușa nu se lasă
Chiar de coadă îl înhaţă.
El uitându-se mirat,
Picioarele le-a ridicat
Și-a lovit-o cu putere
De a crezut că pe loc piere.
Întors cu fața deodată,
Cu ea în coarne se tot joacă.
- N-o s-o las să se ridice,
Chiar de scherlăie, își zice!
A luat-o de piciorul din față
Și-a aruncat-o lângă rață
Care îşi mai revenise,
Și-a văzut-o că venise.
Așa că a început și ea
Cu ciocul în cap să-i dea
Au venit apoi în grabă
Păsările ca să o vadă
Că erau toate nemâncate
Zile întregi rău alergate!
Berbecul privind spre ea,
I-a spus: - Javră, piei din fața mea,
Ce ţie ştii că nu-ți place
Nici altuia nu-i mai face!