Pe cerul pal se luptă dimineața,
iar frunzele foșnesc cu lungi suspine,
Un vânt subțire-mi răcorește fața,
vestind o toamnă care nu mai vine.

Pe banca veche, doar un gând străin
tresare la orice i se năzare,
îmi spune tot ce n-ai rostit deplin
despre o toamnă care nu mai vine.

În labirintul așteptării, în gogire,
încămășat în iedera tăcerii,
simt un parfum, dar e doar amăgire
nu e zefirul toamnei ce nu vine.

Se-mparte cerul între nopți și zori,
iar visele-mi sunt goale, fără nume.
Eu trec prin umbre, tu te pierzi în sori
și nu ne întâlnim în toamna ce nu vine.

Iar când sfârșitul zilei se arată,
în suflet plouă gânduri clandestine.
Le las să curgă fără vindecare,
căci toamna tămăduitoare nu mai vine.