Sub acest satelit
care ne numără lacrimile
apa are corpul ei nesfârșit
coralii zâmbesc strălucitor în adâncuri
câțiva căluți de mare ne alunecă printre degete
facem dragoste
doar tu, eu și toată sarea
trupurilor tinere cu ochii închiși

algele ne îmbrățișează strâns
venele picioarelor lungi
valul e până la nas eu nu știu să înot
tu
nu mai ai putere să înoți
râdem
și ne e frică

ce voluptate în a nu ști
cine ești, unde vom merge
și cât vom mai trăi.

*
E deja august
o lună la fel de nebună ca ianuarie
trenurile de Mangalia sunt mai bronzate decât mine
mereu rămân în urmă la cât de albă am fost
celule albe de singurătate
iubirile din jur miros a apă stătută închisă în sticlă de plastic
sunt șiraguri pe care ai uitat să mai pui paiete sau dinți de plumb

am băut compot din toate fructele crescute pe pielea unui străin
și-mi venea să mușc dintr-un lămâi, dar Luna
îmi spunea că e bine
e bine
e bine
perfect
uite așa
a mai trecut o vară
în care nu am putut iubi pe nimeni
până la capăt.

*
Singurele mele poeme bune
nu vor fi doar despre tine
vor fi și despre
cum foamea te face viu
despre cea mai pură formă
de tristețe
a cărei formulă se va căuta, probabil
într-o zi, în laboratoare

vor fi și despre
o femeie bătrână, romantică
așezându-se pe o bancă
de parcă și-ar crește în jurul ei
uterul mamei
sub ultimul apus din august
se întinde, nici măcar nu-și face cruce
simte
toată lumea pe limbă
și moare.