Numai pisicul ce-mi mușcă prin degete
șoriceii timpului
ignoră călimara, revărsînd
albastrul de Delft
peste mesajul tău de bun rămas.
Îl chem și-l alint
c-un “ ’tu-s maiu’ mă-tii, Ariel!”
ascuns de vocea mea de ieri,
cea ajunsă necum la tine-n visare.
Numai pisicul poetului
sare mai presus de mîngîierea acestui poem
asupra înțelegerii tale
miau, miau!
Și numai mustețile iubirilor sale flămînde
dezgolesc în grădina cu măcriș postmodern
albăstreaua cea mai de preț
miau, miaau!

Numai pisicul poetului va rămîne
peste gîndurile tale stăpîn,
departe de clevetire, trup și pămînt
cu un alt fel de a vedea esențialul,
uimit și el de această nouă iarnă semantică,
mai aproape de sufletul tău,
ca o sobă cu 9 vieți
și-un gnostic ciocălău.