dacă ar fi să compun un cântecel, ar suna cam aşa:

m-ai contrazis politicos
şi-am suspinat
(nu sunt din fire ofticos
sau rafinat).
nici trupul nu mi-e de silfidă
delicat
încât să mă cutremur întru totul
speriat.

după care m-aş opri uşor derutat;
m-aş trezi că mă rotesc în jurul unui gând insistent,
precum un ac blocat în adidas
pe aceeaşi notă falsă –
(o notă falsă, repetată destul,
sfârşeşte prin a suna ca adevăr).

analizat la rece, fenomenul e simplu:
orgoliul – mic, dar harnic –
se hrăneşte din replici anodine,
repetate,
reîncălzite,
ridicate în rang
ca adevăruri majore şi inevitabile.

psihologia ar numi asta „tendinţă compensatorie”;
eu traduc: oboseală,
plictis,
surmenaj,
sau de ce nu, şi mai simplu
carburator.

şi totuşi, concluzia rămâne aceeaşi,
identică,
absolut identică,
indiferent cât de doct sună raportul:
da, ai şi tu dreptate –
o dreptate care se prezintă,
salută,
şi dispare discret,
şi dispare discret, exact înainte de a-mi veni rândul să-i ofer pe măsură
o replică