Îmi rod marginile gândurilor
ca pe o pâine veche.
În firimituri rămâne doar tăcerea
ce nu mai știe să se roage.
Dumnezeu mă privește
din toate cele patru unghiuri ale crucii,
mă lasă să-mi mestec rănile,
să-mi beau lacrimile ca pe un vin amar,
să învăț că sângele nu e doar moarte
ci și început.
Durerea este ca un alambic,
Care mă distileaza în tăcere
Pănă devin limpede.
ÃŽmi devorez fricile,
Îmi mănânc rușinea
Și mă trezesc mai gol,
Dar cu o inimă curată.
Autofagie,
Așa-i zic preoții trupului.
Eu îi spun vindecare prin durere,
Focul prin care ard,
Nu pentru a deveni cenușă
Ci pentru a împărtăși scânteia.