Stau cu tălpile atârnând în albastru,
deasupra unei lumi care încă învață să respire.
Soarele își scutură razele în culori lichide șî își trage pe umeri mantia de lumină
iar ploaia, jos, pare mai mult un zvon.

Fiecare adiere mă împinge mai aproape
de țesătura vie a culorilor.
Le privesc ca pe niște porți deschise,
fiecare ducând spre un alt adevăr,
fiecare pulsând cu o emoție proprie
și le ating, rând pe rând.

O rană caldă,
un măr mușcat în grădina unui vis interzis,
mă arde pe buze ca un sărut furat în ploaie,
și-mi amintesc: pasiunea nu cere permisiune.

Focul unui apus ținut în palmă.
O felie de soare, pusă la uscat pe un acoperiș de lut.
Dansul luminii de opaiț pe pereți
și miros de măr copt pe plita sobei.


Un câmp de rapiță
în care timpul se pierde ca un copil în joacă,
o strălucire care mă îmbracă
într-o armură de raze.

Suspinul unei tinere păduri,
o respirație lungă a pământului,
un drum de iarbă umedă pe care pașii mei
devin semințe gata să încolțească.

Tăcerea mării
îmbrățișată de vânt,
răcoarea unei veri ce refuză să ardă,
un întins peste care
îmi pot odihni gândurile.

Pânza nopții
pe care desenez , unind stele,
contururi de păsări migratoare.
O ușă întredeschisă spre necunoscut,
în pragul căreia
dorul învăța să cânte.

Ultima atingere a luminii
înainte ca visul să coboare,
o floare de iris cu miros de mir
culcată pe tâmpla înserării.

Și acolo, pe marginea curcubeului,
învăț echilibrul
între ce am fost și ce voi deveni,
fără teamă că jos e un gol,
căci golul, astăzi, este plin de lumină.