Degeaba poeții,
cu versul însiropat în metafore,
cu rime cultivate în sere celeste,
inimi frânte
și stilouri ce lasă urme de sânge,
scriu.
Pare că te ceartă
și te lovesc în palmele înțelegerii
cu dicționarul gros, greu
și dureros.
Scot din buzunarele muzei verbe nespuse,
păcate nerostite,
și le pun pe hârtie
ca pe niște rugăciuni
care nu vor fi niciodată
ascultate,
ca pe niște porunci
pe care mireanul nu le înțelege
dar își bricolează totuși
un sens în jurul lor.

Degeaba poeții...!
Ei îți spun că ai uitat
cum se trăiește cu ochii închiși,
cum se iubește fără promisiuni,
cum se cade frumos,
fără zgomot.
Dar tu, dai pagina în grabă.
Și pe a lor și pe a ta.
Și viața merge înainte
fără versuri, fără poeți.
Iar ei rămân într-o cafenea,
într-un colț pe care toți ceilalți îl evită,
adunând silabe
ca să-ți mai scrie o dată, altfel,
ceea ce n-ai vrut să înțelegi.

Degeaba poeții...!
Ei simt înainte,
dar ajung prea târziu.
Ei scriu pentru cine
nu mai are timp să citească.
Ei te iubesc și te ceartă
cu tot sufletul lor.
Iar tu
nici măcar nu deschizi scrisoarea.

Iar dacă o deschizi cumva,
O faci post mortem
În speranța că te vei regăsi în ea
Ca într-un testament.
Și dacă nici atunci nu înțelegi,
O arunci în focul ignoranței strigând:
Degeaba poeții...!