Și când stelele vor înceta să cânte,
Fără cântecul cel sfânt
Noaptea va fi neagră, fără cuvinte.
Și atunci când luna își va pierde lumina din jur,
Doar soarele îi rămâne
În spate cu un jurământ.
Îi va dă lumină, dar fără judecată,
Dacă acea lumină se va pierde într-o zi.
Și cum n-a fost să se întâmple,
Dar stelele au revenit,
Soarele a plecat suferind, tăcut.
Luna sa gândit la toate momentele
Când împreună străbăteau cerul...
Însă acum el pleacă când ea vine.
Se simte atât de singură și pierdută,
Având peste un miliard de stele lângă dânsa,
Tot îi era greu să stea în singurătate.
Se gândi apoi că ceva trebuie făcut,
Atunci luna a plecat grăbită,
În căutarea lui prin întregul abis,
Găsindu-l într-un colț uitat, slăbit.
Când a văzut-o, soarele a rămas surprins,
Printr-un zâmbet cald și liniștit i-a spus :
,,Ce cauți aici? E necugetat."
Și luna printre lacrimi ia răspuns :
,,Tu ești singura mea stea,
Ce mă poate încălzi și lumina.
Ele toate nu se compar cu tine
Fiind simple pietre albe ."
Soarele înțelegând adevărata întrebare,
Este de acord cu ea.
A îmbrățișat-o și sau contopit
În marea lor eclipsă,
La care stelele și cerul le sunt martori.
Aici totul sa încheiat,
Întrucât nici corpurile cerești
Nu trăiesc în veșnicie ,
Căci veșnicia e un dulce, îndepărtat vis.