El tocmai revenise dintr-o lungă călătorie — nu dintr-un oraș străin, ci dintr-un timp îndepărtat. Dintr-un viitor care nu semăna cu prezentul, dar care îi oferea promisiunea unei eliberări. Intra grăbit în casă, îndreptându-se spre bucătărie, însetat de o cafea fierbinte și conștient că soția nu-i simțise lipsa. Totul părea neschimbat, ca și cum timpul se oprise aici, la ea.
În semiîntunericul sufrageriei, ea zăcea întinsă pe pat, cu privirea agățată de o emisiune plictisitoare care bâzâia pe ecran. El se opri o clipă în dreptul ei, privind-o cu un aer distant — nu mai căuta recunoaștere, ci încheiere.
Ea se ridică ușor, parcă din reflex, și-și flutură mâinile tremurând, într-un gest de neputință. — Îți aduci aminte... când mi-am pierdut cumpătul și am fost cuprinsă de frisoane?, murmură.
Vorbele ei tulbură aerul, aducând în prezent o întâmplare de Paște care refuza să dispară. El continuă să-și pregătească cafeaua, dar vocea ei îi străpunge gândurile. — Sunt mulți ani de atunci... Mai contează?
— Pentru mine, da, răspunse el. Vreau să înțeleg ce s-a întâmplat. Vreau să știu de ce timpul, în loc să vindece, ne-a ținut pe loc.
Ea continuă, cu vocea din ce în ce mai pierdută: în ziua aceea fusese lucidă, dar corpul o trădase. Emoțiile o doborâseră. Fusese internată la boli nervoase. Diagnosticul: psihoză acută. O plimbaseră prin spital într-un fotoliu, i-au pus întrebări fără să o asculte. — Săracii tăi părinți... cred că m-au considerat nebună. Și totuși, văd și azi îngrijorarea lor... dar nu mai pot vorbi cu ei.
După acea vizită la spital, părinții lui s-au întâlnit cu un șofer beat. Impactul a fost fatal. A murit un trecut întreg, iar ce-a rămas a fost mult mai greu de trăit.
Anii care au urmat au fost grei, scufundați într-o apatie nevindecabilă. Ea devenise prizoniera unui prezent repetitiv, el rătăcea în amintiri, incapabil să o scoată de acolo. În cele din urmă, plecase, îmbrăcat într-un costum din veacul următor — un simbol, o armură, un portal. Călătorise prin timp, încercând să repare, să înțeleagă, să uite.
— Ce faci cu banii lor, dacă într-o zi vei muri? Cui îi lași?, întreabă ea deodată.
— Nu m-am gândit, răspunse el, cu un tremur ascuns în glas.
Știa că ea îi fusese recomandată de mama lui, iar el, tânăr, acceptase fără să întrebe. Nu se așteptase la o astfel de întrebare din partea ei, deși îi cunoștea interesul material.
— Eu am mai mulți bani din munca mea. Nu ți-i voi lăsa. Vezi de cafeaua ta.
Tonul ei era ultimul ecou al unei căsnicii obosite, epuizată de regrete și tăceri. El își sorbi cafeaua, gustând amărăciunea renunțării.
În seara aceea, el înțelese: nu mai putea rămâne într-o realitate în care trecutul devenise singura prezentă. Se uită la costumul din veacul următor. Nu era doar o ținută — era alegerea finală.
Se apropie de ea și o privește în ochi. Ea vorbea în continuare, reluând aceleași teme, aceeași zi de Paște, ca un disc stricat. El simțea răceala distanței crescute între ei, ca o fisură care nu mai putea fi acoperită.
— Am fost aici, în epoci diferite. Te-am căutat. Te-am regăsit, dar niciodată în același timp cu mine. Tu ai rămas. Eu am plecat... și m-am întors. Dar n-am găsit niciodată momentul potrivit în care să fim amândoi vii.
Din colțul ușii, își exprimă dezamăgirea, fără speranță. Ea nu răspunde. Ochii îi rămân lipiți de televizor.
El își încheie costumul și dispare în liniște.
Dincolo de ușă, viitorul îl aștepta cu toate răspunsurile pe care ea nu le mai putea auzi.