Act unic – dramă în două personaje
Personaje:
EL – călător temporal, bărbat introspectiv, înstrăinat
EA – soția lui, prinsă într-o stare de letargie emoțională și fizică
Decor: sufrageria unui apartament vechi. Lumină slabă. Pat dezordonat. O emisiune TV bâzâie monoton. Bucătăria este vizibilă în lateral. Pe scenă se află o ceașcă, un fotoliu și o ușă. Timpul pare suspendat.
SCENA I
[EL intră pe ușă, purtând un costum futurist, metalizat, care pare din alt veac. Pășește grăbit spre bucătărie fără să salute. Se oprește în dreptul patului, privindu-și soția distant. EA zace, privind absent televizorul.]
EA (se ridică lent în capul oaselor, cu un gest tremurat): Îți aduci aminte...? Când mi-am pierdut cumpătul? Frisoanele acelea... tremuram fără oprire...
EL (răspunde sec, cu voce joasă): Sunt mulți ani de atunci.
EA (cu o intensitate blândă, dar apăsătoare): Dar contează. Pentru mine contează. Atunci... în ziua aceea de Paște. Așteptam părinții tăi. Voiam să fie totul perfect. Mi-am agitat corpul, gândurile... și am căzut. Spitalul. Fotoliul. Niciun diagnostic clar. Psihoză acută. Eram conștientă. Nu eram nebună.
[EL se oprește în bucătărie, își toarnă cafea. Pauză scurtă.]
EL: Îmi aduc aminte. Salvarea nu venea. Te-am dus eu. Sărind treptele. Fugind prin oraș. Părinții mei s-au întors acasă. Și atunci... Un șofer beat. Impactul. Moarte pe loc.
EA (cu o voce scăzută): Au murit. Iar eu... am rămas. Pe patul ăsta. În starea asta.
MONOLOGUL LUI
EL (se așază pe marginea unui fotoliu, cu ceașca în mână. Lumină focalizată pe el. Vorbește către public sau ca și cum gândurile i se aud): Am plecat. Nu doar fizic. Am plecat în timp. Am căutat răspunsuri. Am văzut epoci. Dar mereu m-am întors aici. La ea.
Și ea... era mereu în același loc. Aceeași emisiune. Aceeași replică. Ziua de Paște, mereu reîncarnată.
Am încercat să o schimb. Să opresc tremuratul. Să salvez părinții. Dar timpul m-a pedepsit. Ce am salvat acolo, am pierdut aici.
Ea nu mai e parte din mișcarea timpului. E blocată într-o secvență. Într-o căsnicie aleasă de alții. Femeia mamei mele. Nu a sufletului meu.
Și acum... trebuie să aleg. Să rămân... sau să plec. Dar nu mai pot rămâne. Pentru că nu mai există „noi”.
(Se ridică, își încheie costumul din veacul următor.)
SCENA II
EA: Ce faci cu banii lor, dacă într-o zi vei muri? Cui îi lași?
EL: Nu știu. Nu m-am gândit. Nu mai au valoare.
EA: Eu am mai mulți din munca mea. Și nu ți-i voi lăsa. Vezi de cafeaua ta.
[EL bea din ceașcă. Privirea lui e pierdută. EA se întoarce spre televizor. Emisiunea bâzâie în fundal.]
EL (se apropie de ea): Am fost aici. Am venit din epoci diferite. Te-am căutat. Dar niciodată nu ai fost în același timp cu mine.
EA (fără să se întoarcă): Ziua aceea... a fost începutul sfârșitului. Voiam să fie patul perfect. Vizita perfectă. Dar am fost... imperfectă. Iar tu... fugar.
MONOLOGUL EI
EA (lumina o izolează, vorbește către public): El vine mereu. Poartă costume ciudate. Vorbește despre viitor, despre timp.
Eu am doar prezentul. Ziua de Paște. Un pat care n-a fost aranjat corect. Un tremur care n-a mai trecut.
Spun aceleași lucruri. Le spun pentru că sunt singurele care rămân. Timpul lui e fluid. Timpul meu... e lac.
Nu sunt nebună. Sunt lucidă. Dar aici... aici e singurul loc unde îl pot vedea venind. Și dacă pleacă... poate nu se mai întoarce.
Dar... n-ar fi mai simplu să dispar? Sau... poate că sunt deja dispărută.
(Revine tăcerea. EL se îndreaptă spre ușă. Privește în urmă.)
SCENA FINALĂ
EL: Eu... nu mai pot fi aici. Timpul m-a învățat că e prea târziu pentru doi care nu împart aceeași clipă.
EA (cu voce stinsă): Vezi de cafeaua ta.
[EL deschide ușa. O lumină albastră îl învăluie. EA rămâne nemișcată. Televizorul bâzâie. Ușa se închide. Luminile scad lent până la întuneric complet.]
EPILOG POETIC (opțional – se proiectează sau rostit de narator)
Timpul nu oprește rănile. Le duce mai departe. Unul pleacă. Altul rămâne. Și între ei… rămâne doar clipa în care n-au fost împreună.