ce gust au himerele
nu vom ști niciodată, pentru că noi nu ne hrănim cu himere
vrem carne, vrem frumusețe care excită, nu care incită,
vrem iubiri împlinite, atingeri și neapărat un scop, o finalitate
nu mai merge așa, de amorul artei

ce gust are iubirea
nu vom ști niciodată, pentru că pînă la un punct iubim cu iluzia
iubim cu speranța, iubim să fim doriți și de aici începe carnagiul
iubirea vrea consistență, vrea trup, are nevoie de mîngîieri și tandrețe,
de atingere, de schimb de fluide, trece din pasiune în artă
care oricît de valoroasă sau ieftină ar fi, are o valoare numărabilă

ce gust au nălucile
nu vom ști niciodată, apar și dispar aproape concomitent
sunt momentele în care universul face atingere cu punctul său de colaps
și atunci apare o nălucă pe care o îndrăgești instantaneu
e un moment de înălțare pentru că timpul se dilată și o milisecundă
îți pare o viață, ca în vis, dar apoi te trezești și pînă să te bucuri, dispare

știm în schimb ce gust are viața
viața și părțile sale componente, fricile, deziluziile, durerea, dezvrăjirea
cînd vrei să te întorci împotriva curentului dar torentul e prea puternic
și te poartă cu sine împotriva voinței, știm și ce gust are moartea
mai ales dimineața cînd ai gusta și otravă de pe fabuloasele buze
care acum nu mai sunt și se usucă undeva ca o iarbă neudată

ce gust are carnagiul
nu vom ști niciodată, el începe întotdeauna cu noi, cu poftele și dorințele
în care vrem să dăm viață iubirii, iubirea care în fond e o neviață
pentru că se trăiește ca o alternativă mai intensă, mai răscolitoare,
mai dureroasă, o deversare atît de amplă de forțe de magnitudinea
unui soare și cu gravitația unei găuri negre

ce gust are carnagiul?
păi la scara universului suntem atît de insignifianți, ca două picături de apă
din două lumi diferite, din două ploi diferite și totuși se găsesc și se atrag
și apoi se înghit una pe alta, din dorința de a nu pierde nimic, cam acesta
e gustul carnagiului, eu am zis apă, dar întotdeauna e cu sînge.